Institutul de Cercetări Eco-muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea, prin intermediul Complexului Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord-dobrogean, anunță un nou eveniment expozițional. Vineri, 19 aprilie, de la ora 14:00, are loc deschiderea expoziției Aquamorfoze a artistei Mihaela Craiu, la demisolul Casei Avramide din Tulcea.
Mihaela Craiu (n. 1 noiembrie 1975, Bacău) a absolvit Facultatea de Arte Plastice Decorative și Design, specializarea Artă Murală, din cadrul Universitatății de Arte „ George Enescu” Iași, iar portofoliul său abundă în participări la expoziții în țară, dar și peste hotare. Munca i-a fost recunoscută cu premii pentru pictură, grafică, caligrafie, tehnică mixtă.
Membră a Uniunii Artiștilor Plastici Filiala Iași și profesoară de Arte plastice la Colegiul Național de Artă „George Apostu” din Bacău, Mihaela Craiu aduce pentru prima dată o expoziție personală de pictură și grafică la Tulcea. Cu toate acestea, vizitatorii Muzeului de artă tulcean s-au mai întâlnit cu o lucrare a artistei, întrucât aceasta a participat la cea de-a doua ediție a Bienalei Naționale de Grafică „Constantin Găvenea”, în 2022.
În pregătirea expoziției sale de la Casa Avramide Tulcea, iată un scurt interviu cu artista plastică Mihaela Craiu:
De ce „Aquamorfoze”?
Mihaela CRAIU: Pe scurt: așa am simțit. Mi se pare ca viața și lumea acvatică e magică, plină…Ei, dacă aș merge pe ideea aceasta de a mă explica în cadrul acestei expoziții până la capăt cred că am avea nevoie de foarte mult timp. Stăm însă în continuare sub zodia modernității, chiar dacă aceasta s-a îndepărtat cumva de acum de canoanele clasice sau de înțelesul conceptului așa cum a fost el statuat pe la început de secol XX. De ce spun asta? Pentru că mi-am dorit o „operă deschisă”, în spațiile căreia fiecare să observe direct sau mediat, fie și în parte, suita unor forme care se află într-o continuă devenire. Cumva, preschimbările de care îți vorbesc vin din interiorul meu. Simplu: coloristă și dinamică, mereu în căutare.
„Aquamorfoze” pentru că orientez întreg discursul pictural către datele a ceea ce va fi să se întâmple! Apoi, apa rămâne un element primordial, care generează existență. Măcar pentru o mică parte a simbolisticii pe care o creează, putem deschide Dicționarul de simboluri al lui Jean Chevaliere. Dar apa e și materie comunicantă, e punte, e legătură. Altfel spus, e un soi de încredere în fața miracolului vieții, în fața unei minunate „corole de minuni”.
În expozițiile personale de până acum ai prezentat doar pictură?
M.C.: Da, e prima expoziție personală în care am și grafică. Recunosc că nu m-am gândit să adaug și grafică, dar la încurajările unei bune prietene am adăugat și din micile mele grafisme. În grafica mea nu folosesc cine știe ce tehnică. Depinde de starea pe care o am: uneori folosesc numai pixul cu gel sau markerul, alteori mă joc cu pensula și tușul – fie că e tuș alb sau negru și nu în ultimul rând cu un simplu băț ascuțit la un capăt. De exprimat liber mă exprim în ambele tehnici: atât pictură, cât și grafică. Eu fiind o coloristă de când mă știu. Bineînțeles că pentru ambele tehnici îți trebuie o anumită stare, să ai acel chef de lucru.
Dacă în pictură îmi trebuie un pic mai mult spațiu, la grafică nu fac eforturi prea mari pentru așa ceva. Pur și simplu mă joc pe orice bucățică de foaie. Indiferent de modalitățile cu care lucrez, inspirația este factorul care determină modul de realizare a lucrării: fie după model sau natură, fie din memorie. Dar în ambele cazuri imaginația este cea care pornește din suflet. De-a lungul timpului, atât în pictură cât și în grafică, am oscilat între tradițional și modern.
Dacă într-o altă expoziție de-a mea personală, „Plăsmuiri spirituale” am atacat tema zborului prin aripi de înger, de păsări, folosind multe nuanțe de albastru, acum am vrut să atac viața acvatică cu frumusețea nuanțelor de verde.
Paleta mea cromatică este bine definită. Fiecare rezonăm cu anumite culori. Iar culorile mele de suflet sunt nuanțele de albastru și verde.
Mi-a plăcut și-mi place compoziția. Niciodată n-am fost încadrată. Mereu mi-a plăcut să compun, să gândesc ce compun și să dau mai departe.
De unde vine pasiunea asta pentru pești?
M.C.: De mică am crescut cu acvarii de pești. Nu unul, ci vreo șapte… Pot spune că am „făcut ochi” cu acvarii. Tatăl meu a fost un pasionat al acvariilor. O pasiune care a durat vreo 30 și ceva de ani, din ‘74 până în 2008, când a murit. Apoi pasiunea s-a transferat și la mine. Bineînțeles că n-am ajuns să am un perete întreg de acvarii, dar unul tot a existat și va exista cât de curând. Și ca să fie totul complet, trebuia să merg cu el la pește. Păi nu? Cu undițe și tot tacâmul… Și apoi curățat, spălat, fiert, prăjit și „poftă bună!”…
Ai participat la numeroase expoziții. În ce fel simți că s-a transformat munca ta din..1991 până acum?
M.C.: Eu zic că ucenicia durează toată viața. Acum, în mare parte se face virtual. Sunt de acord că trebuie să trăim azi și să ne folosim de tehnologie, însă mie îmi place mirosul hârtiei, să simt textura ei și odată cu ea puterea de a transmite emoție.
Într-adevăr am multe participări la expoziții. Totul a venit natural. Mi-am început activitatea artistică la Casa Pionierilor (vai, cât de veche îs) acum Palatul Copiilor sub îndrumarea unei doamne profesoare minunată, Călin Veronica. Dumneaei mi-a fost primul mentor. Nu știu cât de talentată am fost, dar știu că de dragul ei am desenat și am încercat să nu o dezamăgesc. În timp, legătura de profesor – elev a dispărut și a rămas mai mult decât o prietenie frumoasă. Cuvintele sunt prea puține pentru a-i mulțumi – nu-mi ajunge o viață. Apoi este domnul Aurel Stanciu, care m-a coordonat și îndrumat de la gimnaziu până la liceu și căruia îi mulțumesc. La facultate am urmat secția de artă murală sub îndrumarea profesorului Jeno Bartos din Iași.
Eu cred că în artă nu trebuie să demonstrezi nimic, trebuie să trăiești cu ea, prin ea. Foarte rar sunt mulțumită cu ceea ce fac. Orice subiect poate fi abordat, depinde însă cum. Când faci lucrări prea bune, nu poți evolua, trebuie să fie și momente grele. Însă știu că aceste momente grele, de căutare, sunt singurele care duc pe un nou drum.
De multe ori când pictez sau desenez, dacă aș începe să gândesc prea mult logic sau prea mult realist, mi s-ar bloca mâna și nu aș mai ști să dau acele tușe care ies natural. Nu e suficient să știi să pictezi, să faci pictură de dragul picturii, ci trebuie să simți cu adevărat nevoia să te exprimi.
A consemnat Laura Guțu
