Colecţia de sculptură cuprinde 420 de lucrări
Patrimoniul de sculptură modernă acoperă selectiv evoluţia până în a doua jumătate a secolului XX.
Artiştii abordează diverse genuri: nuduri, portrete, compoziţii. În expoziţia permanentă sunt expuse statuete aparţinând artei moderne, din secolul al XIX-lea, până în prima jumătate a secolului XX. Sunt opere de sculptură de sine stătătoare, în ronde bosse, care s-au impus în contextul artelor vizuale din România. Se remarcă prin valoarea deosebită lucrările artiştilor Ion Georgescu, Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Alexandru Călinescu, Frederick Stork, Constantin Baraschi, Miliţa Petraşcu, Romul Ladea, Emilian Celine, Ion Jalea, Ion Irimescu.
Dimitrie Paciurea (1873, București – 1932, Bucureşti)
„Divers, împrăştiat, ca o lavă prea fierbinte ca să se închege definitiv”, aşa îl vedea criticul Dan Hăulică pe Dimitrie Paciurea, autorul „Gigantului” şi al „Himerelor”, dar şi al unui asemenea „Cap de copil” cum putem vedea în muzeul tulcean, lucrare ce ar părea, într-o oarecare măsură, o trezire la altceva. Anamneticul întors „spre incert şi elementar, spre delirul plasmei originare”, artistul de o „lunară abisalitate”, cum îl descria Andrei Pleşu, modelează acum, cald, moale şi sensibil, această figură învăluită în unda zâmbetului şi a alintului, a unei fericiri primare, surprinse în fugarele gesturi ale impresiei, într-o zămislire abia înfiripată dintr-un boţ de pământ. Sub bărbia copilului apare o mână părintească, mângâietoare, ca un reper minim, dar esenţial, al unei scene duioase. Opera sa este de o mare vibraţie plastică, o mare forţă expresivă redată prin modalitate de captare contrastantă a luminii.
Oscar Han (1881, București – 1958, Bucureşti)
Începuturile sale sunt tributare neoclasicismului, când înfăţişează lucrări cu forţă de efigie, ce par a izvorî din figurile egiptene. Lucrările sale de maturitate, redate cu monumentalitate, iradiază o mare forţă expresivă, atitudini adeseori încordate şi meditative. Oglindirea luminii pe suprafeţele sculpturii modelează volume ce trădează influenţa impresionismului, însă expresia de crispare îmbrăţişează stilul expresionist.
Alexandru Călinescu (1883, Râmnicu Vâlcea – 1978, Bucureşti)
Atent observator, rareori pregătea schiţe sau desene la ceea ce urma să creeze, s-a remarcat printre cei mai iscusiţi portretişti. Modelul nu este muză, aceasta fiind substituită de idee. Chipul feminin este surprins cu un zâmbet emfazat, exagerarea acestuia ducând expresia feţei spre grimasă. Alegoria este importantă în universul său plastic, temele mitologice fiind des abordate.
Lucrările sale sunt caracterizate prin simplitatea redării volumelor, coroborat cu forţele lăuntrice ale figurii. Ele marchează o tendinţă expresionistă de o plasticitate deosebită. Lucrările sale, atitudinea modelului, fineţea şi măiestria redării volumelor, a vestimentaţiei, îmbină armonios elemente de abordare neoclasice, impresioniste şi constructiviste.
Frederic Storck (1872, București – 1942, Bucureşti)
Fără să-şi asume tensiuni novatoare pregnante, Frederic Storck îşi altoieşte sensibilitatea pe trunchiul unui profesionalism clasic, laborios cultivată. El pare să nu se sature de atributele vizibilului direct, pe care îl dezbară totuşi de detalii nesemnificative, tratându-l cu o sensibilitate dozată întotdeauna cu grijă.
Constantin Baraschi (1902, Câmpulung – 1966, București)
După studii la Şcoala de Arte Frumoase, ca elev al lui Paciurea, la Academia Liberă de Artă a lui Jean Al. Steriadi şi Arthur Verona, studiază la Paris, la Académie de la Grande Chaumière, în atelierul lui Antoine Bourdelle şi la Academia Julian cu Henri Bouchard. Este un artist complex, care abordează genuri diferite, dar portretistica rămâne una dintre marile sale realizări.
Miliţa Petraşcu (1892, Chișinău – 1976, Bucureşti)
Studiind în preajma unor personalităţi marcante – la München, bunăoară, unde Academia era condusă de Kandinsky şi Jawlensky, la Paris cu Bourdelle şi Mattise şi pentru mai multă vreme cu Brâncuşi – Miliţa Petraşcu nu se raportează, totuşi, în mod decisiv şi subaltern la modalităţile expresive ale acestora, încercând să rămână ea însăşi.
Ion Irimescu (1903, Arghira, Comuna Preoţeşti – 2005, Fălticeni)
În admirabilul „Portret de copil” al lui Ion Irimescu, anatomicul nu se impune în mod didactic, ci ajunge la o înaltă împăcare cu forma plastică. Fragil, bustul susţine elansarea gâtului subţire şi a capului, ca într-o statuie egipteană. Contemplat cu răbdare, portretul devine magnetic – este magnetismul obţinut de un sculptor ce-şi asumase clasicitatea, orientând-o curios-sfredelitor spre diverse posibilităţi expresive. Această clasicitate este mult lăsată în urmă într-o lucrare ca „Maternitate”, unde sinteza merge până la un decorativism extrem al elementului uman. Putem vorbi aici despre jocuri ale liniilor şi volumelor pure, unde anatomicul îşi pierde căldura specifică convertindu-se într-un autonom joc cerebral. Şi, dacă ne gândim cu cât exces sentimentalist a fost tratată, de atâtea ori această temă, vom înţelege că o asemenea contrapondere îşi are, poate, justificarea ei.
Ion Jalea (1887, Casimcea, Tulcea – 1983, Bucureşti)
Lumea artei lui Jalea e o lume a nobilei simplităţi, o creaţie ale cărei sensuri se relevă necontenit, într-o raportare lucidă, la sensurile universului real şi care întrupează aspiraţia de a transmite un mesaj deplin inteligibil.
