Sulina în fotografiile și amintirile lui Liviu Simioncencu – Partea întâi – locurile

Anul trecut pe vremea asta, puneam bazele unei colaborări mult dorite cu fotograful sulinean Liviu Simioncencu. Voiam să arătăm  Sulina în ipostaze mai puțin turistice, cu oamenii și locurile și poveștile ei din alte anotimpuri. Așa a luat naștere expoziția „Accesul interzis în zona liberă fără permis”, titlu inspirat din una dintre fotografiile trimise de artist.

Apoi în luna mai, am deschis la demisolul Casei Avramide această expoziție dedicată Sulinei din anii 1970 și până în prezent. Redăm mai jos textele ce au însoțit imaginile expuse, imagini care aici nu pot fi redate la calitatea pe care o merită, dar ele oferă pretextul, contextul în care am ascultat și apoi am transcris poveștile spuse atât de cald de Liviu Simioncencu.  Așa că vă invităm să recunoașteți sau să vă apropiați și mai mult de autor și de comunitatea fantastică de acolo.

Partea întâi – locurile

„Această fotografie am făcut-o în timpul unei plimbări cu barca, cu prieteni. Ne-am oprit aici în dreptul zonei libere, vizavi de farul vechi, de nord. O pereche a coborât din barcă și s-au odihnit puțin aici. Nu mai țin minte dacă le-am spus eu sau au mers ei singuri, dar mi-a plăcut foarte mult cum stăteau în dreptul acestui semn.”

 

„Casa mea este ceva mai încolo de acest canal.. Mai spre mare. Ca să ajung la școală sau la atelierul foto sau în oraș, trebuia să trec pe poduri. Canalul acesta care venea de la bazinul mic pâna la baltă trecea perpendicular pe Sulina. Avea trei poduri de lemn care corespundeau străzii a doua, străzii a patra – alt pod de lemn si a cincea – acest pod. Inițial era un pod solid, pe care puteau trece mașini, dar la un moment dat s-a rupt și s-a construit acest podeț pentru oameni.”

 

„Am făcut acestă fotografie în 2003, din pasager, toamna; am tras puțin de case, le-am făcut mai înalte în Photoshop și am pus un filtru. Dar cred că era frumoasă și fără să o prelucrez. Îmi place mult să fac fotografii de pe nava de pasageri când plec sau când mă întorc, pentru că e ca o platformă pe care stai și orașul pur și simplu defilează prin fața ta. Casele sunt tipice pentru Sulina – case de negustori, jos aveau prăvălia, iar sus locuiau. Sunt din timpul Comisiunii Europene. Pe timpuri, erau majoritare. Pe fiecare stradă mi se părea că sunt case diferite, au alt aer, alt miros, într-un fel arătau pe a doua stradă, în alt fel pe a treia, pe a patra, pe a cincea și tot așa. Când mergeai pe o stradă perpendiculară, între Dunăre și baltă, vedeai aceste schimbări. Am observat că înainte de Primul Război Mondial predominau casele de lemn, după aceea au apărut multe case de piatră – pe prima, a doua și a treia stradă. Iar din păcate, după Al Doilea Război Sulina a fost bombardată și cam 50 la sută au dispărut. O parte au și fost demolate mai târziu. Într-un fel, poate și din cauza asta am devenit fotograf – observam aceste schimbări și când am avut un aparat, prima grijă a fost să fotografiez aceste locuri care dispăreau și pe care le țineam minte din timpul copilăriei – un fel de colecționar compulsiv de imagini, într-un fel de încercare de a opri timpul în loc și de a-mi păstra amintirile.”

 

 

„În iernile mai geroase apar sloiuri și se schimbă totul. Aici se vede pasagerul, care a plecat totuși, deși nu e construit să meargă printre sloiuri. Dar a riscat. Iernile cu sloiuri sunt din ce în ce mai rare. Cea mai grea, când Dunărea s-a blocat cam o lună, a fost în 2012. Fotografia e din 2017. E ciudat ce zgomot fac atunci când curg pe Dunăre și cum se schimbă dintr-o dată apa, locul acesta care ne leagă de lume și care devine deodată destul de ostil. În copilărie te bucuri de orice. Odată cu vârsta, te gândești la supraviețuire, tot așa cum mergi foarte greu pe străzile alunecoase. Dar aici mi-a plăcut culoarea, lumina și… a ieșit o fotografie frumoasă…așa te gândești mai puțin la lucrurile mai triste.”

 

Strada 1, iarna. „Atunci când e furtună, nu poți să intri de pe mare pe Dunăre. În frig, acest vapor s-a încărcat cu gheață pentru că a fost nevoit să stea pe mare, în vânt, pe ger, a început să se umple cu gheața formată de la valuri. Uneori, marinarii trebuie să iasă și să o spargă, pentru că dacă se încarcă cu prea multă gheață, se poate răsturna sau începe să se încline. L-am văzut așa alb, ca un vas-fantomă, m-am dus să iau aparatul din atelier – care e vizavi , dar o bucată de gheață deja căzuse din prova.”

 

„Fotografia e făcută în 1979. Am făcut-o într-o duminică de martie – pe vremea aceea lucram ca topograf la Hidrotehnica și nu știam că am să fiu fotograf și că în acea clădire am să am atelier din 1982. Mi se pare tipică pentru Sulina. E una din fotografiile la care țin cel mai mult. Se văd casele și vapoarele. Așa țin eu minte Sulina până pe la 20-30 de ani.”

 

„Și ceața schimbă toată atmosfera locului. Chiar și viața pare altfel. Aici se vede un vapor cu aburi și un cuter de lemn. Și o șalupă de tablă, o macara. După ‘90, vapoarele cu aburi și cuterele de lemn au dispărut din păcate.”

 

„Fotografia e făcută din pasager, când plecam sau mă întorceam de la Sulina. Cu pasagerul acesta Tudor Vladimirescu am fost destul de rar, pentru că de obicei făcea excursii la Crișan. Se vede gara fluvială veche; știu că în față era o cale ferată până aproape de Hotel Delta, pe care trebuia să o traversăm atunci când coboram din pasager. Pasagerul copilăriei mele a fost Anghel Saligny, care îmi plăcea mult mai mult decât Trotuș, pentru că avea zbaturi. Pentru propulsie avea o mașină cu aburi și zbaturi. Era mai mic și mă fascina cu mașina lui cu aburi galbenă, strălucitoare, înconjurată cu o balustradă și mă hipnotiza ore întregi. Vaporul avea două saloane, unde predominau plușul roșu și lemnul. Când urcai în prova, puteai s-auzi cum despica apa, iar la pupa auzeai valurile care loveau malul. Vapoarele cu zbaturi sunt foarte silențioase. Dimineața descopeream nava la cheu – albă, printre aburi, care se amestecau cu aerul, cu mirosul dimineții. Am simțit același miros de aburi la locomotivele de mai târziu, cu care am plecat de la Tulcea la București. Ultima oară când am fost cu un vapor cu aburi între Sulina și Tulcea a fost în 1979.”

 

„Nava hidrografică Delta, care înainte de război se numea Concordia. A fost construită în Franța, la Bordeaux, și era una din cele mai frumoase nave cu aburi. Din păcate a ajuns la fier vechi. Păcat că nu s-a păstrat ca să o viziteze turiștii. Când vezi că astfel de nave ajung la fier vechi, în timp ce în alte țări sunt păstrate ca un patrimoniu național, te cam întristezi și te cam superi pe cei care ajung întâmplător la conducere.”

 

„Câțiva ani, după ‘90, Sulina a fost înconjurată de cimitire de nave. Această ambarcațiune a stat câțiva ani lângă farul vechi, apoi se pare a renunțat să o mai repare cel care a vrut să o folosescă și a ajuns la fier vechi.”

 

„Farul vechi, după ‘90. Înainte de renovare. În față se vede și șalupa aceea care apare în fotografie roșie, în cimitirul de nave. Îmi place atmosfera de iarnă tipică pentru Sulina, că ninge și nu e soare și e zăpadă pe jos.”

 

 

„Fotografia aceasta am făcut-o pe 17 august 2007, la 7 dimineața. Dronele încă nu erau în vogă. Dar era un fel de deltaplan pe malul mării, cu motor, cu două locuri, cu o cabină, care tot zbura deasupra Sulinei. M-am dus și eu. La prânz nu mi-au ieșit prea bine. Și atunci m-am dus a doua zi de dimineață și de sus am „mitraliat” Sulina cu aparatul foto. Le-am cerut mai întâi să demonteze o ușă. Aici se vede Dunărea la vărsare înspre mare, cu soarele care deja se ridicase un pic, în august. Și am văzut prima dată Sulina de sus. Avionul era destul de suspect, era second hand, dar pentru Sulina, a meritat.”

 

„Fotografie făcută cu drona. Am observat că Insula Șerpilor apare în poziții foarte diferite, greu de înțeles, de explicat. Insula e foarte departe, la 45 km de Sulina și dacă miști drona câteva sute de metri la N sau la S, ea pare că stă pe loc, pe când orașul nu.”

 

„Unul din locurile preferate – o casă pe care am fotografiat-o ani de zile – până când balconul de lemn a dispărut și s-au făcut și niște reparații cu BCA, care au stricat toată poezia.”

 

„Canalul peste care treceam zilnic pe pod. Și pe care puteam să îl fotografiez în fiecare zi. Și care credeam că va ține o veșnicie.”

 

„Același canal și săniile cu care mergeam de-a lungul lui până în baltă, folosind niște bețe cu care ne propteam în gheață și împingeam sania. Culmea e că pe gheață puteam ajunge mult mai repede în baltă, pe distanțe apreciabile – în comparație cu barca cu rame, care mergea mai încet, vara.”

 

„Iarăși canalul. Deja podul de lemn s-a rupt și a fost înlocuit cu două tuburi de beton. Casa cu etaj nu mai există. Nici podul. Nici canalul. Pentru că…trebuia să se facă agricultură în Delta Dunării.”

 

„E un loc în care m-am plimbat foarte mult. Lângă farul vechi, de nord. Poți să treci pe lângă el și să intri într-un fel de lac. …Pe vremuri era mare, dar acum se închide din cauza insulei păsărilor care s-a format. Barca o aveam din copilărie, are cu cinci ani mai mult decât mine, deci are 70 de ani, iar acum o păstrez în curte, deși nu se mai poate folosi.”

 

 

Această fotografie din 1983 am făcut-o când am observat numele iahtului și celălalt vapor, care stătea în dreptul lui. Am observat că atunci când vin alte vapoare, se apropie foarte mult provele lor. Am așteptat până a venit un alt vapor și am făcut această fotografie – ca un sărut între două vapoare.
„Această fotografie din 1983 am făcut-o când am observat numele iahtului și celălalt vapor, care stătea în dreptul lui. Am observat că atunci când vin alte vapoare, se apropie foarte mult provele lor. Am așteptat până a venit un alt vapor și am făcut această fotografie – ca un sărut între două vapoare.”

Urmează partea a doua – oamenii

 

a consemnat Laura Guțu